Ghid · Încălzire

Termoficarea pe înțeles: cum funcționează rețelele de căldură

Cum funcționează termoficarea: generațiile 1G–5G, surse de căldură, pierderi în conducte, Danemarca, Helsinki, China și răcirea centralizată din Singapore și Malaezia.

Actualizat la 7 min de lectură 1.612 de cuvinte

În Copenhaga, aproape nimeni nu are centrală proprie. Apa fierbinte vine prin conducte subterane de la câteva instalații: incineratoare de deșeuri, centrale de cogenerare pe biomasă, pompe de căldură mari și, tot mai des, rezervoare uriașe de căldură stocată. Aceeași idee încălzește cea mai mare parte din Helsinki, Stockholm, Reykjavik și zone întinse din nordul Chinei. Potrivit IEA, termoficarea acoperă circa 9% din cererea mondială de căldură a clădirilor, iar în unele țări e modul implicit de a te încălzi. Ghidul explică cum funcționează rețelele, de unde vine căldura și de ce orașe din Danemarca până în Kuala Lumpur folosesc variante ale acestui sistem.

Datele despre căldură pe țări sunt pe panoul despre căldură, iar în glosar, la termoficare, găsești o definiție scurtă.

Cum funcționează o rețea de termoficare

Un sistem de termoficare are trei părți:

  1. Producția. Una sau mai multe centrale încălzesc apa. Rețelele mari combină mai multe surse și le pornesc în ordinea costului, cam cum face o rețea electrică.
  2. Distribuția. Conducte de oțel preizolate, îngropate la circa un metru adâncime, duc apa fierbinte spre consumatori (tur) și aduc înapoi apa mai rece (retur). Orașele mari au magistrale de transport cu diametre de 500–1.000 mm, care alimentează conducte de distribuție mai mici.
  3. Punctele termice ale clienților. Fiecare clădire are un schimbător de căldură și un contor. Apa din rețea nu intră niciodată în caloriferele sau robinetele clădirii; transferă căldura prin plăci din oțel inoxidabil.

Cantitatea de căldură livrată depinde de debit și de diferența de temperatură dintre tur și retur:

Căldură livrată (kW) = debit (kg/s) × 4.19 kJ/kg·K × (T_tur − T_retur)

Exemplu: tur 80 °C, retur 45 °C, debit 2 kg/s Q = 2 × 4.19 × 35 ≈ 293 kW (suficient pentru circa 40–60 de apartamente într-o zi geroasă de iarnă)

O temperatură scăzută pe retur contează mult. Permite aceleiași conducte să transporte mai multă căldură, reduce pierderile și ajută cazanele în condensare, pompele de căldură și condensarea gazelor de ardere să funcționeze mai bine. Companiile daneze de termoficare le aplică adesea clienților o penalizare dacă apa de retur se întoarce prea caldă.

Cinci generații de termoficare

Generație Perioadă Agent termic și temperatura pe tur Sursă tipică de căldură
1G anii 1880–1930 Abur, >150 °C Cazane pe cărbune (sistemul de abur din New York datează din 1882)
2G anii 1930–1970 Apă fierbinte sub presiune, >100 °C Cogenerare pe cărbune și păcură; rețelele din epoca sovietică
3G anii 1970–2000 Apă fierbinte 70–100 °C, conducte preizolate Cogenerare, incinerarea deșeurilor, biomasă
4G din anii 2010 Apă fierbinte 50–70 °C Pompe de căldură, căldură reziduală, solar-termic, stocare
5G În curs de apariție Buclă la temperatura mediului, ~10–25 °C Pompe de căldură la nivel de clădire, care schimbă între ele căldură și frig

Temperaturile mai mici reduc pierderile din conducte și permit racordarea mai multor surse de căldură de potențial scăzut. O rețea 4G la 55 °C poate prelua căldura direct de la centre de date, pompe de căldură pe ape uzate și câmpuri solar-termice, ceea ce o rețea la 120 °C n-ar putea face fără ridicarea suplimentară a temperaturii.

De unde vine căldura

Calul de povară tradițional e cogenerarea (CHP). O centrală care produce doar electricitate aruncă peste jumătate din energia combustibilului sub formă de căldură de potențial scăzut. O centrală de cogenerare vinde această căldură rețelei și ajunge la randamente totale de 80–90%. Tendința actuală e trecerea la surse care nu au nevoie de combustibil fosil:

  • Incinerarea deșeurilor. Suedia și Danemarca ard deșeurile municipale nereciclabile pentru căldură și electricitate. Centrala Amager Bakke din Copenhaga, cu o pârtie de schi pe acoperiș, livrează căldură pentru circa 150.000 de gospodării.
  • Pompele de căldură mari. Pompele de căldură pe apă de mare, ape uzate sau apă de râu, de zeci de megawați, sunt acum ceva obișnuit. Esbjerg, în Danemarca, a pus în funcțiune în 2023 o pompă de căldură pe apă de mare de circa 70 MW, care înlocuiește o centrală pe cărbune. La un COP de 3, fiecare MWh de electricitate dă circa 3 MWh de căldură. Compară costurile de funcționare în calculatorul pentru pompe de căldură.
  • Geotermia. Rețeaua din Reykjavik merge aproape în întregime pe apă geotermală. Paris, München și mai multe orașe chineze exploatează acvifere adânci. Vezi Energia geotermală pe înțeles.
  • Solar-termicul. Orașe daneze precum Dronninglund, Marstal și Vojens au câmpuri mari de colectoare solare legate la stocaje în bazine.
  • Căldura reziduală din industrie și din centrele de date. Rafinăriile, oțelăriile, fabricile de îngrășăminte și centrele de date eliberează toate căldură pe care o rețea o poate folosi.
  • Biomasa, în cazane și centrale de cogenerare, mai ales tocătură de lemn și peleți.

Stocarea termică

Căldura se stochează ieftin în comparație cu electricitatea. Multe rețele folosesc rezervoare de oțel care țin consumul pe o zi-două. Danemarca a construit stocaje termice în bazine (pit thermal energy storage): gropi căptușite și izolate, cu 60.000–200.000 m³ de apă, care păstrează căldura solară din vară pentru toamnă și iarnă. Helen, compania de utilități din Helsinki, a transformat foste caverne subterane de petrol în depozite mari de căldură. Stocarea le permite pompelor de căldură și cazanelor electrice să funcționeze când electricitatea e ieftină, ceea ce transformă rețeaua de termoficare într-un consumator flexibil pentru rețeaua electrică (vezi răspunsul la cerere pe înțeles).

Pe scurt, pe țări

Danemarca. Circa 65% din gospodării sunt racordate, iar în Copenhaga aproape toate locuințele. Legea daneză impune planificarea termică din 1979 (Heat Supply Act), companiile sunt în mare parte municipale sau cooperative deținute de consumatori, care funcționează fără profit, iar centralele pe gaz din zonele cu termoficare sunt eliminate treptat. Biomasa, deșeurile și pompele de căldură asigură acum cea mai mare parte din căldură.

Suedia. Termoficarea acoperă peste jumătate din piața de căldură pentru locuințe și clădiri comerciale. Combustibilii fosili au coborât la câteva procente din aprovizionare; restul vine din biomasă, deșeuri, căldură reziduală și pompe de căldură.

Finlanda. Circa 46% din piața națională de încălzire și în jur de 90% din clădirile din Helsinki sunt pe termoficare. Helsinki a închis centrala pe cărbune Hanasaari în 2023 și a renunțat la cărbune la Salmisaari în 2024, înlocuindu-le cu pompe de căldură, cazane electrice, biomasă și stocare.

China. Nordul Chinei are cele mai mari sisteme de termoficare din lume, care deservesc mult peste 10 miliarde de m² de suprafață construită, potrivit statisticilor oficiale. Cărbunele domină încă, iar încălzirea pe cărbune e o cauză majoră a smogului de iarnă. Din 2017, o campanie de „încălzire curată” a înlocuit multe cazane mici pe cărbune cu gaz, pompe de căldură și căldură reziduală de la centralele electrice.

Europa de Est și Rusia. Multe rețele din epoca sovietică funcționează încă la temperaturi mari, cu pierderi mari și contorizare slabă. Polonia, statele baltice și Ucraina se numără printre sistemele mai mari, iar modernizarea lor e o oportunitate importantă de creștere a eficienței.

Pierderi, costuri și prețuri

Căldura pierdută prin conducte crește odată cu diferența de temperatură și scade cu izolația conductelor și densitatea rețelei. Rețelele moderne pierd circa 10–15% din căldura produsă. Vechile rețele 2G pot pierde 20–30% sau mai mult. Densitatea consumului contează: o rețea care deservește blocuri dense are nevoie de mult mai puțină conductă pe MWh decât una care deservește case individuale, motiv pentru care termoficarea se potrivește mai bine orașelor decât suburbiilor.

Termoficarea e un monopol natural, pentru că o clădire poate fi racordată la o singură rețea. Danemarca impune vânzarea căldurii la cost. Suedia și Finlanda se bazează pe concurența cu pompele de căldură și pe procese de dialog privind prețul. Regatul Unit, unde rețelele acoperă doar circa 2–3% din căldură, aduce rețelele de termoficare sub reglementarea Ofgem din 2026. Compară termoficarea cu alte variante de încălzire în calculatorul de comparare a costurilor de încălzire.

Răcirea centralizată în climatele calde

La tropice, aceeași idee funcționează invers. O centrală răcește apa la circa 4–6 °C, adesea cu chillere mari, de înaltă eficiență, și cu stocare nocturnă în gheață sau apă răcită, și o trimite prin conducte la clădiri de birouri, mall-uri și campusuri. Centralele pot atinge o eficiență mai bună decât multe unități mici de pe acoperișuri, profită de electricitatea mai ieftină noaptea și eliberează spațiul de pe acoperișurile clădirilor.

  • Singapore are una dintre cele mai mari rețele subterane de răcire centralizată din lume, la Marina Bay, operată de SP Group, care deservește districtul financiar și zona Marina Bay Sands.
  • Malaezia: Gas District Cooling (GDC), o companie Petronas, livrează apă răcită și electricitate complexului KLCC de la sfârșitul anilor 1990 și operează instalații similare în Putrajaya și la KLIA, cu turbine pe gaz și chillere cu absorbție care folosesc căldura reziduală.
  • Statele din Golf au construit sisteme mari de răcire centralizată în Dubai, Abu Dhabi, Doha și Riad, unde răcirea reprezintă cea mai mare parte din vârful de consum de electricitate.

Pentru partea de răcire din clădiri, citește aerul condiționat și energia pentru răcire.

Rezumat rapid

  • Termoficarea duce căldura de la câteva surse mari la multe clădiri, prin conducte izolate.
  • Rețelele noi funcționează la temperaturi mai mici (50–70 °C sau temperatura mediului), ceea ce reduce pierderile și permite racordarea pompelor de căldură, a căldurii reziduale și a solar-termicului.
  • Danemarca, Suedia, Finlanda și Islanda arată cum pot funcționa rețelele aproape fără combustibili fosili; China arată amploarea, dar și problema cărbunelui.
  • Pierderile de 10–15% sunt normale pentru rețelele moderne; orașele dense sunt cele mai potrivite pentru termoficare.
  • În climatele calde, echivalentul e răcirea centralizată, folosită în Singapore, Kuala Lumpur, Putrajaya și în Golf.

Lecturi înrudite: căldura industrială pe înțeles, pompele de căldură pe înțeles și harta energetică a lumii.

Calculatoare pentru acest subiect

Întrebări frecvente

Ce este termoficarea?
Termoficarea (încălzirea centralizată) este o rețea de conducte izolate care transportă apă fierbinte (în sistemele vechi, abur) de la centrale către multe clădiri. Fiecare clădire are un schimbător de căldură în loc de o centrală proprie. Căldura poate veni din centrale de cogenerare, incineratoare de deșeuri, pompe de căldură mari, foraje geotermale, câmpuri solare sau căldură reziduală industrială.
Ce țară folosește cel mai mult termoficarea?
În Europa conduce Danemarca, cu aproximativ două treimi din gospodării racordate. Islanda stă și mai bine, cu circa 90% din locuințe pe termoficare geotermală. Ca dimensiune totală, China are cele mai mari sisteme din lume, care deservesc peste zece miliarde de metri pătrați de suprafață construită în provinciile din nord.
Câtă căldură se pierde în conducte?
Rețelele moderne, bine proiectate, pierd în jur de 10–15% din căldura pe care o livrează. Sistemele mai vechi, care funcționează la temperaturi mari, pot pierde 20–30%, iar unele rețele prost întreținute din Europa de Est și Asia Centrală pierd și mai mult.
Este termoficarea mai ieftină decât o centrală pe gaz?
Adesea da, în țările cu rețele mature și surse ieftine de căldură, precum incinerarea deșeurilor, cogenerarea sau pompele de căldură mari. În Danemarca, termoficarea e de regulă varianta cea mai ieftină. Acolo unde rețelele sunt mici sau prețurile sunt stabilite de operatori în regim de monopol, clienții pot plăti mai mult, motiv pentru care multe țări reglementează prețul căldurii.
Ce este răcirea centralizată?
Răcirea centralizată funcționează ca termoficarea, dar invers: o centrală răcește apa, adesea cu chillere mari și eficiente, apă de mare sau stocare termică în gheață, și o trimite prin conducte la clădiri pentru aer condiționat. Marina Bay din Singapore și complexele KLCC și Putrajaya din Malaezia folosesc răcire centralizată.
Ce este termoficarea de generația a cincea?
Rețelele de generația a cincea vehiculează apă la temperaturi apropiate de cea a mediului, circa 10–25 °C, iar fiecare clădire folosește propria pompă de căldură pentru a ridica sau a coborî temperatura. Aceeași buclă poate asigura încălzire și răcire și poate transfera căldură între clădiri.

Surse și referințe

  1. Euroheat & Power: District Heating and Cooling Market Outlook
  2. Danish Energy Agency: Regulation and planning of district heating in Denmark
  3. IEA: District Heating (tracking report)
  4. Lund, H. et al. (2014). 4th Generation District Heating (4GDH). Energy 68
  5. Statistics Finland: Energy supply and consumption

Cifrele din acest ghid sunt intervale tipice, preluate din sursele de mai sus; valorile tale depind de locație, prețuri și echipamente. Pentru estimări adaptate locului tău, folosește calculatoarele recomandate.